Iubire de secol XXI

    M-am abonat la o iubire de secol XXI. Mi-am trecut datele personale pe o foaie A4 și le-am lăsat la îndemâna cuiva care să fie preocupat să le citească măcar odată. Să le studieze nu am pretenția. De câteva ori le-am lăsat unor persoane destul de inteligente încât să uite foaia în gară în timp ce se urcau în trenul marcat ,, De aici spre viitor” .
   Ca o fată de 15 ani am înțeles atunci că era mai important să pleci, în loc să te mai preocupi de o iubire. Și pe când mi-am deschis ochii eram cu abonament prelingit pe următorii 6 ani. Doar rețelele erau altele.
    Unele contracte se încheie pe termen lung. Altele sunt de probă.
    Interesant e că în ofertă la început, furnizorul principal îți spune că ești frumoasă. Că te place, că te-ar face fericită cu posibilitățile lui și că-i plac ochii tăi. Probabil. Dar probabil e doar reclamă falsă. Îți dă contractul și îl citești printre rânduri. Și vezi că-ți oferă iubire și satisfacție și toate astea doar cu prețul vieții tale. E ușor. Te abonezi odată, de două ori...
    Cum se desfășoară totuși iubirea asta de secol XXI după încheierea contractului?
 Simplu. Începi prin 2-3 luni de probă. Primești flori, ciocolată dacă e aniversare și poate din când în când îți spune că ești frumoasă.
    Apoi peste încă 3-4 luni ești la jumătate. Încep probele de foc. Primești mesaj după mesaj, apel după apel. Te întreabă dacă mai vrei bonusuri, dacă vrei să mai adaugi ceva, dacă ești mulțumită? Și ești mulțumită. Că doar nu poți și tu să reziliezi un contract atunci. Tu atunci nu ai timp. Tu te grăbești să mergi la facultate, la muncă, acasă. Te mulțumești cu ce ți se oferă că doar nu o să mai ai și pretenții. Nu ai timp de pretenții.
    Și uite ce repede a trecut un an de când ești utilizator fidel. Ți-a plăcut. A fost un an frumos. Multe îmbunătățiri, multă evoluție, multă implicare.
    E anul 2 deja? Pe același contract? Zi sincer dacă nu te-ai plictisit? Nimic nu s-a mai schimbat de anul trecut. Parcă abia acum îți pare rău că nu ai avut timp atunci când aveai ce să mai schimbi. Dar vorba aia ,, trebuia să îți pară rău atunci” ...
    Totul merge prost. Nu îți mai ajung minutele, nu mai ai spațiu pentru poze cu tine pentru că deja sunt prea multe poze cu ,,NOI”, ai încerca și alte rețele dar se promite că situația se va îmbunătății. Și așa, mai stai un an,doi,trei,zece.
    Te trezești după aproape o viață cu același contract de la 15 ani. Frumos atunci, complicat acum. Ai zis că nu e ok să ai pretenții. Că dacă te mulțumește măcar pe jumătate din cât ai vrea să te mulțumească e the one. Doar că știi tu? Furnizorul tău s-a cam extins și la alte clinte. Și lor le trimite factură lunară online de pe alt cont. Și contractul tău nu se mai reziliază acum. Ai două clauze de 14 și 12 ani după tine și alea sunt pe viață.
    Acum zi tu draga mea? Nu mai bine rămâneam noi la scrisori?

   
 




   

Dum spiro, spero.

https://www.youtube.com/watch?v=ec414F67D7w 

   Mă gândesc în fiecare zi care e rolul meu în lume și de ce sunt aici, acum. Nu pot să îmi imaginez că am aparut doar pentru a dispărea cândva. Trebuie să fie un scop anume, nu?
   Mă simt din nou ca la 14 ani. Ironic. Am crezut că nu mă voi mai simții la fel niciodată.  Dar iată-mă din nou în aceleași împrejurări. Oare sunt eu cea care trebuie să decidă acum ce e bine și ce nu? Pentru că dacă e așa, binele pentru mine înseamnă toți înafară de mine. Îmi petrec fiecare moment trăind pentru altcineva. Nu pentru mine. Dar mă face fericită.Cred.
   Am învățat că dacă trag de lucruri în viață până la urmă o să se rupă. Și voi rămâne fără ele. Mai bine le las să plece. Dacă vor să se întoarcă eu voi fi în același loc așteptându-le. Până la urmă totul se întoarce. Tu te-ai întors, nu?
   Am învățat că parcă așa se spune: că trebuie să te schimbi și tu pentru ca să îți fie bine. Dar până acum eu m-am schimbat doar din curiozitate. Și știi cum e... Am învățat că oamenii nu se schimbă niciodată. Doar învață să ascundă mai bine ceea ce sunt ei defapt.
  Dezamăgirea cea mai mare apare atunci când ai așteptări. E un lucru destul de cunoscut asta. Nu voi mai avea așteptări. Nici de la tine, nici de la tine, Asta pentru că m-am săturat să aștept ceva ce nu mai vine. E vântul. Știi? Vântul care așteaptă ploaia pentru a fi complet o furtună. Și nu vine.
   Parcă totuși ar trebuii să o iau înspre un loc unde să mă simt acasă și să rămân acolo o perioadă. Curios e că nu mă mai simt acasă nici acolo unde odată eram fericită. Singurul loc unde mă simt acasă e în muzică. În ploi și în sunet de pian. Dar casa aia a dispărut. Când m-am oprit din a-i mai deschide ușile. Acum din câte am auzit locuiește altcineva acolo. Casa ta unde e? La mine au șters praful, au pus covoare noi, cântă. Din când în când mai și dansează și zâmbesc. Îmi place să îi privesc. Din afara casei totul pare minunat. Așa părea și la mine. Poate era. Dar nu era minunea mea.
   M-am mai și lovit de oameni de un timp încoace și unii au vrut să se ferească de mine, alții au vrut să își ceară scuze iar cei mai mulți au trecut nepăsători. M-au izbit tot cate unul de amintiri și mi-au lăsat urme pe chip. Unii riduri de la zambete, alții de la tristețe. Ei au tot mers. Cred că în direcția greșită. Nu ne-am mai întâlnit.
   Am 20 de ani și încă mă întreb pe care din durmuri să o iau. Pe cine și ce să urmez, cum se simte fericirea și dacă sunt demnă de ea? Și până atunci eu stau aici, în mijlocul acestui drum în timp ce ploaia și vântul s-au regăsit unul pe celălalt în mintea mea, în timp ce mă mai împiedic de lume, în timp ce te aștept pe tine, în timp ce mă caut pe mine.

Baftă multă, cititorule!

.

  https://www.youtube.com/watch?v=tBf_AQ29Kzk - Before

   Liniște. E mult prea multă liniște. Nici gândurile nu îmi mai vorbesc, nici eu nu mai sunt ceea ce am fost cândva. Cât de frumos ar suna acum în întuneric numele tău. Pentru o ultimă dată să privesc înapoi și să nu mă mai simt straină de tot ce am fost. 
   Cu timpul și odată cu tine m-am desprins de visele mele și am crezut că viitorul este cel pe care îl croiam de când eram mică. Însă viața pentru noi nu este decât un șir infinit de speranțe. Unele spre un bine stins de mult, altele spre un bine ce va urma.
     Îmi pare rău. Mă declar vinovată pentru că am crezut în lucruri nedefinite. Pentru că am încercat să deslușesc în tine ceva ce tu nu ai avut niciodată. Puterea de a mă iubi. Și mi-am spus că mă vei schimba. Și mi-am spus că vei rămâne pentru mine unic în tot și în toate. Dar m-am înșelat.

   Ți-am oferit infinitul ochilor mei... De la clipe în care uitam de mine doar pentru a fi alături de tine până la visele mele. Ție, cel ce astăzi nu mă mai cunoști, ți-am încredințat totul cândva. În speranța că vei fi acolo mereu.
   Ce ironie. Să sper într-o speranță. Iluzia ai fost mereu tu. Și mereu vei rămâne singura mea întrebare pentru care nu am răspuns. Eu nu prea regret nimic în viața mea. Singura urmă de regret se leagă de faptul că nu am cunoscut unele persoane la momentul potrivit. Poate tu ai fi fost altfel. Poate eu aș fi fost altcineva.
   Am vorbit despre tine parcă o viață și mi te-am imaginat viu și cald alături de mine. Din imaginea utopică ai rămas doar un simplu fior ce mă mai trezește din când în când. Apoi îmi amintesc că trebuie să plec. Am un destin ce nu așteaptă. Am o putere de sine și un caracter ce nu mă lasă să îți arăt că îmi pare rau. Și în final, oricum nu mai am timp.
   Când nu mai simți nimic viața pare la final de capitol. Aștepți să întorci pagina și te găsești din nou pe tine în genunchi în fața propriului destin care îți arată că mai ai de mers. Mai ai de tras, mai ai de plâns, mai ai de zâmbit. Pentru fiecare zi există un rost și pentru fiecare rost va fi mereu o zi căreia va trebuii să îi faci față.
 În timpuri pe care noi nu le putem decide, cuprinși între spaime și reverii, rămânem doi necunoscuți cu o poveste frumoasă în urmă.
Mereu.


                                                                     Multă baftă cititorule!

Cu adevărat singur.

Singurătatea nu e o stare, nu e o emoție. E o condiție. Alegi să fi mereu singur pentru că tot ce te înconjoară te face trist. Dacă nu îți mai găsești fericirea în preajma unor persoane lasă-le să plece...  preferi să fi singur.

  Singur înseamnă fiecare noapte în care te-ai pus în pat și ți-ai simțit sufletul gol deși aveai alături de tine pe cineva.

  Singur înseamnă să dorești să împarți fericirea dar să realizezi că nu ai cui. Pentru că cel/cea care ar fi trebuit să te facă fericit/ă a uitat.

  Singur înseamnă să te resemnezi cu ideea că trece, că va fi bine, că e doar o ceartă.

  Singur înseamnă să îți fie frică să renunți pentru că altfel vei fi ,, singur ,,.

  Singur înseamnă să nu te poți simți tu însăți pentru simplul fapt că vei fi judecat pentru ceea ce ești.

  Singur înseamnă dorința de a spune că te simți singur și totuși frica de a nu răni pe cel ce avea datoria de a te face împlinit/ă.

  Singur înseamnă să vrei să treci prin tot ce e mai greu de mână cu cineva care să îți spună că totul va fi bine, dar să știi că la final, lângă acea persoană vei eșua.

  Singur înseamnă să tot încerci și să lupți doar tu pentru binele ,, vostru ,,.

  Singur înseamnă să lași totul deoparte doar pentru a nu fi singur iar la final, să rămâi cu nimic.

  Singur e tot ce nu ai vrut vreodată și tot ce ai acum. Pe tine... singur.

Două Săptămâni-Capitolul XI

,, … și da știu că e doar vina mea. Că poate nu am ascultat ce îmi spuneai atunci când mă priveai adânc în ochi. Poate nu am înțeles niciodată de ce e atât de neobișnuit să te simt aproape și de ce de fiecare dată când eu sunt și tu nu ești mă încurc în gânduri ce duc din nou și din nou la tine.

      Adevărul e că da! Eu trebuie să mă însor cu altcineva. Și nu pentru că aș vrea ci pentru că sunt obligat. Și nu, nu sunt eu tatăl copilului ei. Nimeni nu știe adevărul. Doar eu și ea. Însă eu și cu Elena am fost prieteni de mici. Și acum ea a rămas însărcinată cu un oarecare, necunoscut mie și tatălui ei. Și ca să scape de rușine a spus tutror că eu sunt tatăl copilului ei. Ei bine asta nu e așa. Iar eu am acceptat mincinuna dinainte să te cunosc pentru că țineam la ea. Acum însă totul a luat o altă formă.

      Nu vreau să treacă nici măcar o singură zi fără să te mai văd, fără să îți spun cât îmi ești de dragă Ana. Din prima clipă în care te-am văzut fugind pe strada prăfuită, trasă de mână de mama ta și împleticindu-te în rochiță mi-am dat seama că tu ești cea căreia i-aș oferii o lume întreagă dacă mi-ar cere-o.

   Sper că ai putut înțelege măcar o fărâmă din adevăr. Și sper că nu o să mă judeci pentru alegerea făcută. În ceea ce ne privește pe noi vreau să fi a mea. Pe veci! Să fugim în lume și nimeni să nu ne știe adevăratele dureri și trecuturi. Astfel îmi voi închina ție viața.

   În final vreau să te rog ceva. Mă voi întoarce după tine peste două zile. Am să vin noaptea să te iau și vei veni la mine. Vom locui împreună și am să te ajut să uiți de trecut pe cât de mult voi putea. Deci rugămintea mea este să fi pregătită Ana. Să fi pregătită să îți iei adio de la tot.

Te iubesc!

Al tău Ștefan.   ”

    Rămasă în fața unei scrisori de dragoste, Ana începu să se panicheze. Nu era conștientă de adevărata dragoste a lui Ștefan și nici dacă acesta o mințea sau spunea adevărul. Ar fi vrut să îi scrie înapoi. Sau măcar să îl întrebe pe față dacă e adevărat totul. Însă acum nu putea. Și până la momentul decisiv mai avea de așteptat 2 zile.

   Timpul se scurgea din ce în ce mai greu pentru Ana și nu reușea nici cum să înțeleagă cum decurg defapt lucrurile în viața ei. Într-una din zile, în timp ce spăla haine la valea din spatele grădinii se pomenii cu bunica ei lângă ea.

-           Ce faci maică? Lasă că mă descurc și singură, vezi bine. Le spăl eu.

-          Văd că te descurci Anuțo. Da am venit până la tine să te întreb ceva. Și te-aș ruga să nu mă minți. Că tu oricum știi că eu cunosc toate cele ce se vorbesc în sat.

-          Zi maică ce e? Inima îi bătea tare în piept de frică. Încerca să pară cât mai liniștită dar era evident că ceva o deranja.

-          Fata mami, ia zi-mi tu mie, e adevărat ce am auzit? Că cică Iancu, fratet-o nu mai vrea să vină acasă? Că și-a luat defapt lumea-n cap și nu se mai întoarce veac? Că ne lasă pe toți în bătaia sorții?

-          Nu! Cum așa? Nu!

-          Tu mă minți Anuțo .. Că văd că tremuri toată.

-          Maică nu te mint. Mie nu mi-a spus așa ceva. Doar voi mi-ați spus clar că va venii curând acasă cu viitoarea lui soție. Doar nu crezi că a mințit. Doamne maică da tu nu îl cunoști pe Iancu? Doar ce zice gura satului te interesează?

-          Eu așa am auzit. Și nu vroiam să îi mai zic și maicătii că nu vreau să își facă inimă rea și cu asta. Da dacă așa-i cum zici tu, eu te-oi crede.

-          Așa să faci!

    Și Ana se aplecă deasupra mormanului de haine și își continuă treaba. Dar ceva nu o lăsă în pace și strigă:

-          Auzi, tu ce părere ai de Ștefan? Băiatul cel mic al lui Zaharia.

-          Da ce treabă ai tu cu el Ana? E un neica nimeni. Un hăndrălău de doi bani. Ca tot neamul lui. Că bunicăt-o și acum se rotește în mormânt de ciuda și dușmănia lor. N-oi uita în veci clipa în care hoții ăia ne-au furat 5 brezde de pământ ș-apoi ai zis că erau a lor. Cât ne-am războit cu ei prin tribunale pentru o mână de pământ... Și nu că ne-ar fi trebuit nouă neapărat. Da numai gândul că o familie ca a lor a reușit să ne calce numele în picioare nu ne-a dat pace. Să nu dea bunul Dumnezeu să îi prind pe unul din ei prin apropierea casei mele că-i rup picoarele! Nemernicii! L-as că Dumnezo-i sus și le vede pe toate.

-          Așa-i maică .. Așa-i... și lăsă capul în jos parcă umilită de vorbele grele pe care bunica ei le rostise.

   Ana înțelegea perfect conflictul dintre cele două familii și faptul că ea se afla la o

margine a acestuia iar Ștefan la cealaltă. De aceea, gândul că va fugi de acasă se așternea în fața ei ca o trădare mai presus de toate cele. Ce avea să urmeze era nu mai mult nici mai puțin decât un bâlci de calitate la care martorii vor rămâne uluiți.

           Noaptea se lăsa greoi peste satul amorțit. Vuiete de glasuri scurgeau pământul de liniște și soarele apunea molcom. Un vânt rece adia deja la geamurile odăilor și stelele se cufundau în marea de azur. Se mai auzea doar un lătrat de câine și în rest viață. Ana se întindea în pat după o zi grea de lucru și se gândea cu emoție la ziua ce urma să vină. Când ea și Ștefan vor fi împreună pe veci.

   Simțea cum amorțea de somn și în vis cineva îi bătea în geam. Însă sări nălucită din pat și realiză că nu era un vis. Cineva chiar încerca cu mâna geamul. Se sperie la culme dar hotărâ să deschidă. Când împinse obloanele, două mâini o prinseră de față și simții cum buzele ei înfierbântate de lipesc de altele reci ca sufletul nopții.

-          Of ce dor mi-a fost! Șopti o voce cunoscută.

-          Ștefan! Ștefan ce faci aici? Dar erau două zile .. Ai zis două. Și, și ...

-          Nu am putut să mai rezist atât de mult timp. Ana, te știu de atât de puțin timp și nu mai am răbdare să te am lângă mine. Vino! Acum! Nu mai e cale de întoarcere Ana!

-          Acum? Dar unde? Și ce să facem? Ce-au să zică mama și bunica. Dacă se sperie? Dacă...?

-          Ana, ți-am promis că am să te iubesc o viață și așa voi face.Hai! Hai Ana! Hai că se scurge timpul.

Abia trezită dintr-un somn mincinos Ana nu știa ce să facă. Își luă o desagă și își îndesă câteva haine mai bune în ea. Apoi se încălță cu cei mai frumoși pantofi ai ei, de frică să nu-i pierdă vreodată și sări pe geam. Ștefan o luă în brațe și o învârti râzând.

-          Șșșșșt! Încet că se trezește lumea. Șopti Ana la urechea feciorului.

-          Să se trezească! Să afle toți de fericirea mea! De fericirea noastră!

-          Ești de-a dreptul nebun. Zise Ana și începu și ea să râdă.

Ștefan o prinse de mână și o luară amândoi la fugă prin câmpul ce trecea prin spatele casei. Vântul șuiera la urechile fetei și parcă o mâna să se grăbescă. Să plece departe și să uite de tot. Dar ceva nu îi dădea pace. O durere imensă îi încărcă sufletul. Gândul că a plecat fără să își ia rămas bun, fără măcar să mai privescă înapoi la mama și bunica ei o sfâșia. După vreo 30 de minute de alergat nebunesc sper nicăieri, căzu în genunchi și începu să plângă. Un plâns de dor și de regret o făcea să uite pentru cine a plecat. Ștefan o înțelegea. Stătea lângă ea și o privea cu ochii mari încercând să o liniștească. Însă în zadar. Ana avea nevoie să plângă. Și apoi să uite totul.

   Au stat acolo pe marginea drumului până aproape în zori și au vorbit și s-au sfătuit ce vor face mai departe și apoi au pornit la drum. Se îndreptatu cu gânduri bune spre casa lui Ștefan și sperau amândoi ca măcar cineva să primească și să le înțeleagă dragostea.

   Când se crăpă de ziuă și cocoșul începu a cânta, cei doi se aflau în fața casei lui Ștefan. Era o casă modestă ca oricare alta. Avea o grădină plină cu lalele și un târnaț proaspăt vopsit. În fața casei statea maiestuos o fântână și câțiva brazi. Locul unde a copilărit Ștefan era unul de vis. Iar Ana era fericită că va locuii acolo.

   Odată intrați în casă, Ana observă că nimeni nu dormea. Dintr-un colț al camerei întrunecate se auzi o voce subțire și puțin răgușită.

-          Ce-i cu fata asta aici? Ce Doamne iartă-mă caută aici?!

   În lumină apăru mama lui Ștefan. Era o femeie slăbuță și nu foarte înaltă. Trăsături aparte o defineau perfect. Cu ochii albaștii ca cerul se asemăna perfect cu fiul ei. Însă Ana nu avea de unde să știe ce va urma. Și viitorul nu era nici pe jumătate așa cum spera.

Două săptămâni - Capitolul X

      De multe ori în viață se întâmplă ca atunci când greșim să simțim durerea cu toată firea. Însă atunci când suferi din greșelile altora e cu mult mai cumplit. Ana simțea acum tristețea până în adâncul sufletului și nu știa cum să se liniștească. Emoțiile o cuprinseră pe de-a-ntregul și astfel o podidi plânsul.

-         -        Uite, nu știu ce am greșit. Nu înțeleg ce am făcut? De ce sunt eu motivul tristeșii tale? spuse Ștefan încercând să deslușească povara din sufletul Anei.

-         -        Nu știi? Culmea .. Un sat întreg știe doar tu nu știi. M-am săturat de minciunile tale. De felul în care mă cauți în vise doar să-mi spui că ești al meu, iar atunci când mă trezesc să dispari ca o nălucă. Mă bântuie gândul ca nu-mi ești aproape și nu înțeleg de ce?

-         -       Pentru că mă iubești.

-         -       Te iubesc?! Cum să iubesc un vis Ștefan? Tu pentru mine nu ești decât o dorință aprinsă. Dar niciodată o posibilitate. Ne cunoaștem de 10 zile și tu-mi spui că te iubesc? Ana se depărtă.

            Cei doi tăceau acum cuminți însă gândurile lor se zbăteau să fie auzite. De teama ca nu cumva să ruineze totul, preferau o liniște molipsitoare. S-au așezat pe marginea drumului privind în gol. Amândoi știau ce va urma dar nici unul nu avea puterea de a recunoaște. Ana se ridică tăcută, își șterse lacrimile calde și spuse:

-         -        Să fi fericit alături de viitoarea ta soție.

     Apoi o luă la fugă înspre casă. Ștefan o privea cum se depărtează și nu scotea nici un sunet. Acum înțelese ce era defapt în sufletul fetei. Dar nu putea face nimic. Și asta îl durea nespus. Ar fi vrut să o strige pentru ultima data, să o cheme spre o iubirea matură, posibilă. Să fie capabil de a trece peste o societate care nu percepea altceva decât tradiția, decât o ordinea. O ordine ce creea haos în viețile lor tinere.

     Chiar dacă se afla într-o fugă împotriva vieții Ana ar fi vrut să se oprească măcar pentru o clipă. Să îl audă … Să îl vadă. Să o strângă de mână cu atâta dragoste încât să nu îi mai despartă nimeni. Dar el nu venea .. Și asta îi dădea de înțeles faptul că tot ce și-ar fi droit să fie o minciună era aievea.

     Cu inima sfâșiată ajunse acasă. Se cuibării în patul rece și începu a plânge. Lacrimile îi curgeau șiroaie și nimic nu o mai putea liniștii. Teama și nesiguranța o măcinau în fiecare clipă și ar fi dat orice pentru ca totul să fie o minciună.

      În timp ce stătea în pat încercând să se liniștească adormii. Era prinsă într-un somn adânc ș visa la tot ce nu se putea spune sau simții. Iar când se lăsă dimineața, razele soarelui o treziră. Se ridică din pat conștientă că va trebuii să o ia de la capăt. Să ia toate de unde le-a lăsat și să uite.

      Trecură două zile de la seara cu pricina și gândul la Ștefan tot nu îi dădea pace. El nu o căuta iar ea nu avea cum să plece de acasă să îl vadă. Într-o dimineață însă, rutina se schimbă.

-         -       Ana dragă! Se auzi vocea bunicii. Te caută un băiat! Ia vino puțin.

-         -       Nu vin maică. Spune-i să plece. Zise Ana crezând că e vorba de Ștefan. Apoi se trezi ca dintr-un coșmar. Cum să fie Ștefan? El nu ar da pe aici în veci. Dumnezelule mare. Nu are cum să fie el!

-         -      Hai fată nu ține feciorul în poartă! Hai că nu te mănâncă!

  Tremurând de emoții Ana îmbrăcă rochița veche și ieși în grabă pe târnațul casei. Când colo, la poartă apăru un baiat pe care nu îl mai văzuse veci. El o privea insistent, parcă implorând-o să-i vorbescă iar ea încerca să înțeleagă cine e.

  Merse la poartă sfioasă și spuse:

-         -      Te pot ajuta cu ceva? Că mă gîndesc că te-ai rătăcit prin capătul ăsta de lume. Altfel ce ai face pe aici? Încerca să pară veselă și inocentă însă privirea ei spunea tot.

Băiatul o trase mai aproape și îi spuse:

-         -     Avea dreptate Ștefan că ești frumoasă. Și mai ești și guralivă pe deasupra.

-         -     Ștefan deci … zise Ana cu jumătate de gură. Ce mai vrea? Nu i-a ajuns cat m-a făcut să sufăr?

-         -      Eu nu știu multe despre voi. Dar știu îndeajuns încât să îl ajut. Ține aici. Și scoase o scrisoare din cămașă. E de la Ștefan. Să o citești cu atenție și luare aminte. Că așa vei înțelege tot.

          Nici nu termină de spus ce avea în gând că plecă. În urma lui, Ana privea nedumerită scrisoarea de la Ștefan și încerca să-și păstreze calmul. Tremurând de emoții o deschise și începu să citească gândurile celui căruia își încredințase sufletul.

,, Dragă Ana …. Am greșit …

Două săptămâni- Capitolul IX

   E ca o scurgere de ape viaţa. Învolburată şi plină de mister, te poartă aievea unui vis şi pendulează mereu între ceea ce ne dorim şi ceea ce suntem pe cale să primim. Ana simţea acum pe pielea ei fiecare fărâmă de emoţie. Ganduri se scurgeau în privirea ei şi totul căpăta o amploare uriaşă. Era tristă dar se bucura. O cuprindeau din când în când braţele lui dure şi reci,ca prin vis. Şi dispăreau la fel de repede ca o imagine obscură.

   Viaţa o împinse mereu spre greu. Însă niciodată nu s-a dat bătută. Şi în fond şi la urma urmei, de ce ar face-o? Deşi ştia că adevărul doare, era dispusă să încerce. Dorinţa arzătoare de a afla ce se petrece cu cel ce i-a cucerit suflul o făcea să mergă mai departe.

   Ziua aceea trecu parcă mult prea greu. Aştepta cu nerăbdare noaptea ce avea să o protejeze. Pe ea şi pe iubitul său. Îşi făcuse un plan destul de bun. Se hotărâ astfel ca noaptea ce vine să iasă din casă şi să mergă la Ştefan. Şi aşa făcu.

   Fiorii nopţii coborau molcom peste dealurile încleştate ale satului. În vazduh, luna se aşeză ca o corolă de argint peste veacul nopţii. Era o linişte atât de mută încât vântul cald ce şuiera se simţea permament. Ana ieşi din casă în linişte şi apucă să iasă din curte înainte ca cineva să observe. Evadarea ei iluzorie părea reală. Se simţea liberă asemeni unui vis. Acum lumea îi aparţinea. Şi avea de gând să o cucerească împreună cu cel pe care îl vedea ca pe speranţa aceea ce o aştepta de mult.

Trecuse în fugă de grădinile ce-i stăteau în cale. Însă drumul până în sat era lung. Şi ştia că nu va ajunge acasă decât în zori. Dar se întreba mereu dacă nu ăsta e rostul vieţii. Să porneşti pe un drum lung atunci când soarele apune şi să te trezeşti la realitate abia atunci când acesta îţi va lunima calea. Sufletele flămânde ale oamenilor mişună noaptea. Atunci când trupurile lor mundane preferă să viseze.

   Fredona în gând mereu aceaşi povestioară. Simţea că trăieşte. Şi nu aşa, uman, cum o făcuse până acum. Ci simţea cu siguranţă că viaţa îi pregăteşte ceva. Deodată, liniştea ei sobră fu tulburată de un ţipăt. Se auzea de departe. Dar îşi făcu simţită prezenţa. Ana se panică uşor şi dădu înapoi pentru un moment. Era atât de întuneric încât nu-şi mai vedea nici propriul suflet. Simţea în ceafă o răsuflare cunoscută. Dar asta nu o oprea din tremurat.

   Deodată, o cuprinse în braţe o figură cunoscută. Cu o voce caldă se auzi:

-          - Ai venit. Ştiam că vei venii.

          Ana tremura de emoţie în braţele lui lungi. El o strângea atât de tare încât îi tăia răsuflarea. Îl simţea mai aproape de ea ca niciodată şi şi-ar fi dorit să rămână aşa o viaţă întreagă. Era străpunsă de remuşcări că a plecat însă fericirea profundă ce îi inunda privirea o domolea.

-          - Ştefan, dar cum? De unde ştiai că voi venii? Nimeni nu ştia.

-          - Ştii Ana? Atunci când două suflete se întâlnesc , fie doar şi pentru o secundă, ele se ţin minte. Şi îndrumă trupul spre acelaşi loc unde odată ele au devenit o singură suflare. Ai crezut că nu voi simţii că vi? E adevărat. Nu am simţit. Dar am simţit cum sufletul meu ţipă după tine. Şi dacă asculţi bine, încă îl poţi auzii cum te roagă să rămâi.

-          - Vorbeşti frumos. Dar vorbeşti degeaba...

         Şi în clipa următoare se îndepărtă de el. Îl împinse cu o forţă neştiută. Era respingerea din gândul ei. Chiar dacă sufletul jelea după încă un minut aproape de ei, raţiunea luă locul sentimentelor.

-          - Cum ai putut să faci aşa ceva? Mi-ai promis că mă iubeşti şi tu doar te-ai folosit de mine! Câte minciuni mai ai de spus înainte să plec? Sunt dornică să aud încă odată despre iubirea ta doar ca să pot să o socotesc o minciună grotească. Am venit să îţi cer iertare. Nu iubire. Să te rog să mă ierţi că am crezut în vorbele tale şi că nu am văzut dragostea aşa cum e ea. Oarbă şi neînţeleasă.

         Şi liniştea se lăsă peste suflul celor doi...